A ajunge sa crezi numai in tacere,
sa nu mai pretuiesti decit tacerea,
este a realiza una din cele mai esentiale expresii ale trairii la marginile vietii.
Elogiul tacerii,
la marii singuratici si la intemeietorii de religii,
isi are o radacina mult mai profunda decit isi inchipuiesc oamenii.
Trebuie ca prezenta oamenilor sa te fi exasperat in asa masura si
complicatia problemelor sa te fi dezgustat atit de tare,
incit sa nu te mai intereseze decit tacerea si strigatele ei,
strigatele tacerii care nu sint decit cascade intime al caror zgomot il obiectivezi in lumea din afara.
Oboselile repetate
te duc la aprecierea nelimitată a tacerii,
deoarece
in oboseli toate cuvintele isi pierd semnificatia
si bat in urechi asemenea unor ciocane mecanice,
se destrama
in sonoritati vide,
in vibratii iritante si
in sunete exasperante.
Toate conceptele se dilueaza,
toate expresiile tari se atenueaza,
tot ceea ce vorbesti sau asculti
se dezgoleste intr-o nuditate
stearpa si respingatoare.
In tine, nimic nu mai ia
o forma sau o consistenta expresiva,
ci tot ce pleaca in afara si tot ce vine din afara
ramine ca un murmur
indepartat,
monoton si
egal,
neputind in nici un fel
sa excite nuantele vietii sufletesti,
ss trezeasca un interes sau o curiozitate.
Atunci iti pare inutil
sa.ti mai dai o parere,
sa mai iei o atitudine sau
sa mai impresionezi pe cineva,
si toate zgomotele la care ai renuntat prin tacere
cresc in agitatia sufleteasca,
existenta in toate marile taceri.
Dupa ce te.ai framintat ca un nebun
sa rezolvi toate problemele,
dupa ce te-ai chinuit pe culmi,
cind ar trebui sa dai raspunsurile supreme
sfirsesti prin a gasi in tacere
singura realitate si
singura forma de expresie,
si cine nu sfirseste in tacere inseamna ca
n.a vazut totul.
